O acadea

Ajunsesem mai devreme, ca de obicei, dar de data aceasta, mult prea devreme. Am intrat, am salutat asistentele de la recepție şi m-am instalat în vestiar.

Mai aveam aproximativ vreo două ore  la dispoziție până la 15:00. M-am debarasat de hainele pentru şcoală şi am îmbrăcat echipamentul sport: un tricou bărbătesc cu o nuanță de movuliu şters, puțin lălâi pe corpul meu firav  şi nişte pantaloni scurți supraelastici şi negri ,cu câte o dungă albastră în exterior, pe coapse.

După ce m-am schimbat, mi-am prins părul la baie într-un coc şi m-am întors în cămăruța îngustă, plină cu vârf şi îndesat de haine şi sacoşe, atârnate şi înghesuite care mai de care de cuierul aflat în stânga pe perete şi în mobilierul din dreapta. O turmă de încălțăminte se ascundea în umbră, sub băncile paralele cu pereții față-stânga. Puțin şubrede şi instabile se mai leagănau din când în când, speriind pacienții cu gândul la un „buf” cu podeaua.

Erau în încăpere la acel moment  3 doamne în vârstă ce se pregăteau. Două cu ochelari, puțin plinuțe, vag conturate în amintirea mea şi una bine proporționată, sprintenă, cu un aer tineresc prin expresia sa veselă şi vestimentație. Avea un păr roz şi lung, srâns la un loc într-o coadă, însoțit de o pereche de sprâncene asortate. Intrând cu dânsele în vorbă, am aflat că în apropiere există un magazin.

Mi-am tras blugii pe mine şi am plecat să-mi cumpăr ceva menit să-mi potolească setea şi foamea.  Deşi era septembrie, nu se zărea nicio urmă de toamnă, părea o zi de vară. Am luat-o la dreapta pe o străduță cu un şir de blocuri, în capătul căruia era bineînțeles destinația.

Am urcat treptele magazinului şi m-am oprit în uşă pentru câteva secunde, pentru a examina locul. Ajunsesem în mijlocul unei discuții tip angajat-client. După tejgheaua din stânga era două vânzătoate cu şorțuri roşii, iar în față o fetiță, o zgaibă mai mică decât aceasta. Fâța părea pe jumătate țigăncuşă , dar avea trăsăturile fine, iar pielea de un măsliniu perfect, ce tindea spre alb. Era greu de crezut că ar fi de etnie  romă. 

 

-Aveți ceva de 50 de bani? întreba cu stăruință în ochi pe una din angajatele locului.

-Nu avem decât produse de la 1 leu în sus.

Dezamăgită de răspuns, cu ochii mari şi negrii privea atent în vitrină, ca şi cum s-ar fi temut  să nu-i scape vânzătoarei din vedere ceva la 50 de bani. Arâtând cu degetul la câte ceva întreba plină de speranță:

-Asta costă 50 de bani?

-Nu puiule, costă 2 lei.

-Dar asta?

– Un leu.

Cu capul lăsat în pământ, mogâldeața cu bluziță albă şi fustiță roz, bufantă şi vaporoasă, juca printre degețele moneda de 50 de bani, privind-o cu părere de rău. În picioare avea nişte teneşi ponosiți, iar la gât un şirag de mărgele cu o inimă  de plastic roşie, destul de mărişoară. Accesoriul gen jucărie era poziționat la mijlocul gâtului, lipit de piele. 

Privind scena,simțeam că ceva din mine se înmoaie, acea mutriță tristă îmi răscolea sufletul. Nu mai puteam sta să privesc, pur şi simplu am făcut doi paşi în față şi m-am băgat în discuție.

-Bună ziua! Ce doreşte fata?

-O acadea, dar nu are destui bani.

-Şi cât costă una?

-Un leu.

-Dați-i fetei ce-şi doreşte! Plătesc eu.

Femeia a luat una dintre acadelele ce stăteau înfipte într-o cutie cu găurele în capac, aşezată lângă casa de marcat şi i-a  întins-o fetiței spunându-i:

-Uite, fata ți-a cumpărat o acadea. Mulțumeşte-i şi dă-i moneda ta.

Fata a ridicat sfios capul spre mine şi mi-a întins bănuțul său puțin stingheră.

-E al tău, păstrează-l. Îți cumperi altădată ceva de el.

Surprinsă, a sărit repede lângă mine şi m-a îmbrățişat. Îmi ajungea până la şoldurilor. Mă strângea tare, mă strângea încântată, mă strângea mirată. Am întins mâinile în jurul său şi o priveam melancolică. Mă simțeam copil! Aveam impresia că acea îmbrățişare e o limbă pe care doar noi două o putem auzi şi o putem înțelege.

-Mulțumesc! Cum te cheamă? m-a întrebat ridicând privirea plină de inocență spre mine.

-Mă cheamă „Stripe”. Tu cum te numeşti?

-Lorena!

-Ai un nume frumos, Lorena. Încântată!

Mogâldeața s-a dezlipit de mine şi a ieşit pe uşă bucuroasă, într-un pas puțin săltat. Zâmbea! Privind-o cum se îndepărtează, mă întrebam dacă o s-o mai întâlnesc vreodată…

Mi-am cumpărat şi eu ce aveam nevoie şi am făcut cale întoarsă spre centrul de recuperare, gândindu-mă la puterea pe care o poate avea o simplă acadea, un obiect mic şi nesemnificativ… O bomboană banală a stârnit într-un copil o fericire fără margini, o stare greu de descris în cuvinte. Nu cred că o să uit vreodată sclipirea din ochii micuței, o emoție pură şi sinceră.

Gesturile mici pot face lucruri mari! Nu trebuie să fi un super erou ca să aduci un zâmbet pe chipul unui om. Poți dărui un dram de fericire prin fapte simple şi autentice. Uneori faptele mărunte sunt cele mai frumoase daruri pe care le-am putea dărui celor din jur.

 

 

 

 

 

 

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *