Un ghiont în larg…

Apa lacului sărat m-a aşteptat 5 ani de zile, în care teama de înec m-a ținut departe de larg, lipită de barele de lemn de la margine. Alte mijloace de deplasare nu pot spune că se pun la socoteală, colacul sau aripioarele sunt un truc, sunt instrumente pentru „trişori”-largul era o provocare, precum însăşi viața este…

Unduiturile jucăuşe ale apei, râsetele şi vocile oamenilor, senzația de liberă plutire în mângâierea lichidă a lacului, mă chemau să mă avânt în acest spațiu necunoscut, mă ademeneau dulce, dar frica îmi tăia elanul şi dorința devenea amară… A înainta spre centru este un risc; cu cât mergi mai departe de periferie, apropiindu-te de miez, cu atât eşti mai conştient că nu mai există cale de întoarcere, că între picioarele tale şi sol nu mai există niciun contact şi că tu, începătorul, te afli într-un teren ce pare instabil, nesigur.

În apă sărată efectiv „pluteşti”. Tot ceea ce este necesar să faci este să-ți găseşti echilibrul şi să aplici „tactica blicicletei”, nimic mai simplu, cel puțin la această idee se rezumau cei cu experiență în urmă. În termeni fizici conceptul e unul uşor de înțeles. Sarea măreşte densitatea apei, iar forța ce se opune obiectului scufundat în ea creşte de asemenea,ceea ce face posibil fenomenul de „plutire”(bineînțeles cu un mic efort din partea înotătorului). Însă nici cuvintele celorlați, nici raționamentul fizic nu aveau puterea de a-mi stârni intersul de a mă dezlipi de bară, de siguranță.

Eram un fel de „Toma necredinciosul”. Dacă nu puteam simți pe pielea mea, nu mă simțeam convisă. Îmi găseam scuze, piedici contra progresului precum „nu-mi place”, nu sunt făcută pentru asta”,”frica e în sângele meu, o moştenesc de la înaintaşi”,”dacă dau vreo 2-3 „pedale” fără să mă țin de bară, mă duc ca bolovanul la fund” ,”în caz că înghit vreo 2-3 guri de sare, sigur mă alarmez şi o să mă zbat până mă trage gravitația în jos… e clar, trebuie să-mi fac testamentul: jucăriile de pluş ajung la vară-mea, economiile din puşculiță le las mamei, telefonul îl las Muzeului Național Român, pentru expoziția de selfie-uri nereuşite, etc. Exagerez puțin, dar cred că mă înțelegeți.

Însă era repausului a fost încheiată de un singur gând: „Azi e momentul, de azi încolo nu voi mişuna pe lângă mal, încremenita precum o scândură ce tremură la cel mai mic val. O să-mi dau drumul şi o să mă las condusă de curent.”După 5 ani de stat pe bară, simțeam că în sfârşit a venit momentul să mă avânt în necunoscut şi… s-a terminat… Pozele mele nereuşite au ajuns la muzeu. Glumesc! Doar nu credeți că m-am aruncat pur şi simplu. Pentru început am primit puțin ajutor, mama a jucat rolul ajuvantului. Pluteam față în față, ținându-ne de mâini. „Acum pluteşti singură, sarea te ține la suprafață. Nu fac nimic special. Eu doar te țin de mâini”. Ea doar mă ghida, zâmbindu-mi calm, expresia sa blândă mă liniştea. În unele momente începeam să râd, alarmată de micile „turbulențe” pe care le întâmpinam şi aveam impresia că mă afund, dar ea era acolo, iar asta mă făcea să mă simt în siguranță.

Apa începea să-mi placă şi după vreo jumătate de oră, am vrut să fiu doar eu cu ea, fără susținere. Am acostat pe margine, unde nivelul e de 1,50 m şi singurică, am încercat să dezleg taina înnotului în apă sărată. Cunoşteam senzația de plutire, o simțisem de atâtea ori pe margine, în plimbările în care aripioarele sau colacul mi-au ținut companie, în clipele în care mama jucase rolul de suport… Mi-am dat seama că nu mi-era frică de „plutire”, ci de posibilitatea de a nu putea controla ce se întâmplă în momentele desfăşurării sale,de eşec.

Încet-încet, am început să deprind arta echilibrului, am reuşit să înnot singură pe margine. Am dat câteva ture bune, dar mă temeam de întoarceri, răsuciri şi ocoliri, mergeam doar în linie dreaptă. La un moment dat, încercând să ocolesc o prietenă la fel de pricepută ca mine la acel moment, i-am spus: „Stai puțin, D., de-abia am învățat să înnot şi mi-e frică să virez pur şi simplu pe lângă tine…Stai să mă agăț de bară”. La auzul acestor cuvinte, o doamnă în vârstă, blondă, cu părul prins în coc, aflată la un metru distanță, îmi spune „revoltată” : „Tu nu ştii să înnoți!”.În câteva secunde m-am trezit cu ea în spatele meu, m-a luat uşurel de umeri şi a început să mă împingă spre larg, dându-mi explicații: „Tu, în apă trebuie să mergi. Dă din picioare ca şi cum ai merge!”. „Dar ce faceți, dumneavoastră, aici?”, am întrebat speriată şi pierdută, dar dânsa nu-mi băga de seamă agitația, parcă nici nu mă auzea. „Uite, acum te mai țin doar cu un deget!” La auzul acestei afirmații mă speriasem deja, dar atitudinea ei mă subordona pur şi simplu. Făceam ce zice şi tăceam! Îmi dăduse drumul, se poziționase undeva în dreapta mea. „Mâinile sus! Uită-te la mine! Fără mâini!”, îmi spunea ea cu mâinile ridicate în aer de la cot în sus, iar eu executam ca la armată confuză şi amuzată în acelaşi timp. Eu pluteam, iar frica mea dispăruse! „Ai degetele negre, ieşi din apă! Nu e bine!”, mi-a spus ea după câteva secunde după ce îi urmasem gestul cu mâinile. Zis şi făcut!

Mă îndreptam spre scările scăldate în lac, iar de data aceasta nu mai eram o anexă a periferiei, străbăteam mijlocul apei. La jumătatea drumului starea de confuzie mă părăsise, de-abia atunci am întors capul şi am strigat: „Mulțumesc!”.

Uneori, în viață ai nevoie doar de un impuls, iar acesta poate veni de unde te aştepi mai puțin. Lasă-te condus de val…

Facebook Comments

Be the first to comment on "Un ghiont în larg…"

Leave a comment

Your email address will not be published.


*


ChatClick here to chat!+